VÂNĂTORUL NU-I CA PESCARUL

Mi-am răsfoit agendele unde îmi consemnam cele mai importante evenimente, mai ales că stau cam prost cu memoria numelor și am căutat acea zi de iulie când am mâncat, pentru prima și ultima dată, la Radu „iepure la ceaun”. Am telefonat, cum era obiceiul, ori de câte ori eram prin București, și mi-a răspuns doamna Ileana care mi-a spus că Radu e la bucătărie și dacă doresc pot să le fac o vizită. N-am așteptat o altă invitație, mai ales că era pentru prima oară când aveam ocazia să-l văd în cuhnea pe care mi-o arătase încă de la prima vizită. Căutam agenda pentru simplu motiv că acolo aveam notate două povestioare, stați, nu povestioare ci „întâmplări adevărate vânătorești” așa cum mi-a precizat râzând Radu. A fost prima și ultima oară când am atacat acest subiect și nu-mi dau seama de ce. Îmi vorbise atât de mult despre pescuit și mai ales despre Deltă încât subiectul vânătorii l-am neglijat. De obicei eu inițiam subiectul unei discuții și rareori Radu avea inițiativa. Avea un anume fel, discret de a fi amabil și asta te făcea să te simți în largul tău fără să se „dea mare” ba chiar să te simți egalul lui. -În carte ai un capitol special dedicat rețetelor vânătorești. Ai fost la vreo vânătoare, întreb scotocind cu privirea încăperea în căutarea unei probe... -Am cochetat un pic, ba chiar mi-am luat armă și am mers la câteva partide. Nu m-a atras, poate și din cauza beteșugului... Aș fi vrut să nu fi deschis acest subiect. În mod sigur i-am înfipt un cuțit într-o rana care sângera. Mă pregăteam să schimb subiectul când, cu vioiciune, care m-a surprins, Radu a sărit din fotoliu și a mers în camera care-i ținea loc și de birou. S-a întors cu o panoplie pe care erau două perechi de colți de mistreț. -Stai cuminte, m-a ponderat când am încercat să i-o iau din mînă. Am primit-o cadou la botezul vânătoresc de la cei de la filială. -Frumos gest, am replicat admirând panoplia. -Pe dracu! Doar știi cum e botezul?.. Au fost, totuși, omenoși și n-au făcut prea mare grămada de spini. M-a bufnit râsul. S-a uitat lung la mine și din priviri îi citeam întrebarea. -Ori ai pățit-o și tu, m-a chestionat văzând cum abia se abținea să podidească în hohote de râs. -Nu. Nici n-am avut intenția să mă fac vânător, chiar dacă mi s-a propus. Vânătoarea nu era pentru mine, mai ales că în viața mea nu am tăiat o pasăre, n-am omorât un animăluț. Nu pot, mi se face rău numai la gândul acesta. -Ai dreptate, dar vânătoarea nu-i un act criminal. Omul era nevoit să vâmeze ca să trăiască. Acum e un sport, se zice, pentru că este mișcare. Așa mi-a venit ideea de a mă apuca de sportul ăsta, mai ales că medicul îmi recomanda cît mai multă mișcare. A sta la masa asta de lucru nu-i un „sport”. Cu toate că îmi displăcea că trebuia să răpesc viața unor ființe neajutorate și nevinovatre. A trebuit să mă gândesc mai vârtos și la binele meu. Ieșitul în natură, mișcarea mi-au fost recomandate chiar de medici. Prietene, am să mă confensez, așa cum n-am mai făcut-o, că în viața mea a fost un moment de disperare, când de multe ori mă gândeam la rostul vieții. Nici nu-ți închipui cât de dureros este să te simți neputincios în fața sorții. Așa că recomandarea medicilor m-a pus pe gânduri. Pescuitul era deja un hobby. Îmi intrase microbul în sânge și începusem să colind bălțile din jurul Bucureștiului. Îmi făcusem o gașcă de prieteni împătimiți de la care învățasem unele secrete și cu cât descopeream câte ceva mă virusam și mai tare. De la bălțile și lacurile din jurul Bucureștiului am lărgit aria ajungând în Deltă. După ce m-au pensionat, Doamne, cât de cătrănit eram că nu mai puteam merge la redacție simțind că mi se închid și celelalte porți ale scrisului, m-am refugiat în Deltă. Făcând economii la sânge și cu ce rezerve mai aveam mi-am completat trusa de pescuit, ba făcându-mi rost și de o barcă pneumatică rusească. Mergeam cu pescarii mai mult ca să fac ceva, să fiu printre ei, uitând de toate necazurile. Într-o zi am descoperit că unul dintre prietenii pescari era și împătimit vînător, ba chiar unul dibaci și care știa o mulţime de povești, ba nu „poveşti”, el le spunea „întâmplări” vânătoreşti. L-am rugat să mă ia la o partidă de vânătoare. Nu a fost nevoie să mă rog că la nici doua săptămâni mă invită să îl însoțesc la o partidă de fazani pe grindul Caraorman. N-am stat pe gânduri. În ziua respectivă, pe la patru dimineața, m-am trezit cu nea Efim, așa îl chema, că îmi bate la ușă. Buimac, îi deschid. -Domnule Radu, ce ziceți, mergeți cu noi la o partidă de fazani?.. N-am stat pe gânduri și m-am îmbrăcat mai rapid ca la alarmă. Despre regulile vânătorii mai știam eu ceva că în tinerețe, din teribilism și nesăbuință, cu un coleg de facultate al cărui tată era vânător, împreună cu alți doi amici de-ai lui, am mers pe un câmp de lucernă la braconaj de iepuri la farurile unei Dacii. Bineînțeles că am venit cu mâna goală, dar colegul, ca să se dea doct mi-a făcut mai întâi un instructaj care îmi intrase pe o ureche... în fine. Pe drum, nea Efim a început instructajul, numai că acum eram ochi și urechi. Ca să nu mai lungesc vorba, a fost momentul când m-am hotărât să devin vânător și am început să cer informațiile de rigoare. Mi-au plăcut mai ales companionii, care erau altcumva decât pescarii. Mi s-au părut nişte oameni veseli, comunicativi. Aveam nevoie de o așa companie conștientizând că vânătorul nu-i ca pescarul. Începusem să oscilez și chiar să mă gândesc dacă nu cumva noua pasiune va fi în detrimentul pescuitului. Dar tot eu îmi făceam curaj, ținând cont că mobilitatea mea era din ce în ce mai greoaie. Îl ascultam și vedeam cum amintirile îl copleșiseră. Era un amestec de duioșie cu amărăciune, dar erau amintiri și chiar dragi. Ce s-ar face omul fără amintiri? Ar fi ca un cimitir cu crucile fără numele morților. Îmi plăcea întotdeauna să-l ascult. Avea farmecul lui, combinat cu ardeleanul din el era și mai plăcut. Descopeream din ce în ce mai mult harul lui de povestitor și abia așteptam să-mi depene „întâmplările adevărate” vânătorești. (În paranteză, fie spus, cititorule, îmi cer mii de scuze că n-am memoria atât de bună și harul dumnezeiesc al lui Radu încât să redau întocmai vorbele lui.) -Mă enerva grozav că trebuia să aștept o grămadă de timp până ieșeau toate autorizațiile. În timpul ăsta am mai păcătuit de câteva ori cu nea Efim și Timoșca și am început să exersez trasul cu pușca. Să știi că nu-i așa de ușor. Are anumite dichisuri pe care nea Efim mi le-a spus pe îndelete. La prima mea ieșire legală am „împușcat” un iepure de vreo patru ori. Asta o să ți-o povestesc mai târziu, merita să o auzi. Cu iepurele împușcat, am mers la Timoșca acasă, era ziua lui Sandu. Atunci l-am văzut prima oară pe Săndel, copilul lor. Era numai ochi și urechi, se ținea după mine ca după urs. Mi-a plăcut copilul și asta m-a determinat să mă îngrijesc de el când Timoșca, prea tânăr, s-a prăpădit. Și asta-i altă poveste. Mai bine să-ți spun una care a rămas de pomină. Pescarul fără barcă nu-i pescar, iar vânătorul dacă nu are un ogar, nu-i vânător. Am dat zvon în țară că-mi doresc un ogar bine dresat, destoinic și ascultător. Ofertele au fost multe și m-am oprit la unu care avea niște petece la ochi de l-am botezat Peticilă. Avea recomandări bune. L-am luat, este drept că s-a învățat cam greu cu noul nume, Peticilă, dar răspundea prompt la comenzi. Era cam jucăuș, dar când îi dădeam comenzi le executa. Mergeam aproape zilnic în parc și făceam exerciții cu el. Nicodată n-am făcut un exercițiu și cu focuri de armă. Nea Efim mă invită la un pasaj la rațe. Era vremea lor. Mi-am zis că acum e momentul lui Peticilă, le împuiasem capul lăudându-mă cu „știința” lui. La prima oră a dimineții ne-am instalat pe baltă. Timoşca și cu Onofrei au „plantat” momelile. Niște rațe false. Nea Efim a început să măcăie. Avea un fel de fluier cu care imita măcăitul rățoilor. Au apărut primele cârduri. Peticilă stătea ascultător la dreapta mea. Trag două focuri rapid, cade o rață în baltă la circa doisprezece, cincisprezece metri. Acum era momentul lui Peticilă și-i dau comanda: „Aport!”. Dar ia-l pe Peticilă de unde nu-i. Privesc în jur și numai ce-l văd undeva în spate pitulit la pământ și tremura ca varga. Bineînțeles că toți au văzut faza și râdeau de se prăpădeau. Nu știu dacă mi-a mai fost vreodată o așa ruşine ca atunci. „Să-l duci la grădiniță să mai învețe”, a strigat nea Efim. Și uite așa, prietene, Peticilă a rămas companionul meu de plimbări și nu de vânătoare. Tot a fost un câștig, un motiv de a mă ridica de la masa de scris. Mai târziu am înțeles că un câine de vânătoare nu se dresează în parc, doar pe câmp, să simtă mirosurile și mai ales să se acomodeze cu focurile de armă. Cu toate că așteptam povestea promisă a trebuit să mă scuz și să plec, întârziasem mai mult decât îmi planificasem. Așa se întâmpla mereu nici nu știam când trecea timpul. Eram tare curios, mai ales că bănuiam că-i vorba de o farsă așa cum auzisem că se fac „novicilor”. La vreo săptămâmă am revenit. Doamna Ileana m-a tratat cu un ceai de mentă cu sunătoare și mi-a ținut companie, scuzându-l pe Radu că „întârzie un pic” și, confidențial, aproape șoptit, îmi mărturisește că „are inspirație”. Nu știam la ce lucrează și curios am întrebat-o, tot șoptit: -Ce are în proiect? -Ce, parcă știe cineva, a venit răspunsul odată cu un gest de neputință. De multe ori nici el nu știe că se apucă de mai multe deodată. Discuția s-a mutat pe alt tărâm. Era cald, asfaltul aproape fierbea. M-am plâns că mă sufocam în mașină, aerul condiţionat nu prea mergea. -Ai mare noroc. La Buzău este mai răcoare că aveți pădurea aproape... Pădurea de care amintea doamna era de fapt un rest din falnica pădure a Vlăsiei, Crângul, care nu avea cum să ne răcorească așa cum, cu o ușoară invidie, credea d-na Ileana. Canicula buzoiană era, mai întotdeauna, ca și cea bucureșteană. Apare Radu, impetuos și jovial, cu un zâmbet larg, întinzându-mi mâna. -Prietene, (nu știu dacă mi-a spus vreodată pe nume, decât la filmări) mii se scuze, a trebuit să termin un articol pe care mi l-a cerut o revistă. Ce veşti mai aduci? -Mare lucru n-am a spune... tot cele vechi. -„Toate-s vechi și nouă toate...” Am recunoscut imediat versurile eminesciene și deodată mi-a venit ideea de a-i cere să-mi recite câteva versuri, de-ale lui. Speram să nu fie ca poetul vrâncean Mitică Pricop, care recita poezii într-un stil personal de-mi plăcea la nebunie, dar mai greu îl făceam să recite din propria creație. Înarmat cu această dorință, pe nepusă masă, i-am trântit-o: -Niciodată nu mi-ai recitat o poezie de a ta. -Așa-i... Va fi și ziua asta. M-a dezarmat dar nici nu m-am dat bătut. Trebuia să-l pun la treabă. -Mi-ai rămas dator cu povestea primului iepure vânat. -Aha, n-ai uitat? -Coane, crezi că așa ceva se uită? Vrei să știi ceva?.. N-am avut liniște de atunci... -Măi buzoiene, vă știu eu șmecherași, dar nici chiar așa... -Zău, nu te mint... Doamna Ileana râdea pe înfundate și-i tremura ceașca de ceai în poală. -Chiar, Radule, mie nu mi-ai spus niciodată vreo întâmplare vânătorească. Apoi întorcându-se spre mine doamna mă avertizează: -Să nu faci greșeala să-l pui să-ți spună vreo „poveste” pescărească sau vânătorească. Alea-s minciuni și el nu spune decât „întâmplări”, adică adevărate. Radu stătea pe fotoliu în pozița lui dragă, era, probabil, o poziție relaxantă și ne asculta cu un zâmbet larg, dar plin de mister. -Vă rog, intervin făcând o plecăciune. -Te rog, vrei să zici, m-a apostrofat ca întotdeauna când mă adresam mai protocolar. -Te rog, îi îndeplinesc observația, și ca să fiu mai convingător îmi împreun mâinile, cu pietate, a rugăciune. Am privit către doamna Ilinca și am sesizat o undă de mulțumire pe chipu-i frumos și senin. Era pentru prima oară când a rămas lângă noi mai mult de câteva secunde. Servea ceaiul după care pleca la treburile dânsei. Am sesizat că și Radu o privea mirat, probabil că nu se aștepta să ne țină companie. -Bine, dacă vreți voi... Dar să nu râdeți... În cor am promis că nu vom râde, așteptându-mă să fie ceva haios și nu cred că m-aș fi tinut de cuvânt. Nu garantam nici pentru d-na Ileana... -Într-o seară pe când eram la Timoșca, căruia prietenii îi spuneau Xenca, nu înțelegeam de unde asta, eu tot Timoșca îi spuneam, ceea ce-i făcea mare plăcere, îmi propune să mergem la vânătoare de iepuri, că în curând se închide sezonul. Moș Efim i-a susținut ideea, și nu era nevoie de insistențe că abia așteptam să merg la o vânătoare. Pescuitul nu merge că ninsese iar pe apa se formase doar o pojghiță de gheață periculoasă pentru pneumatică. Alioșa a sărit când a auzit hotărârea: -Știu un loc unde iepurii joacă țonțoroiu, într-o veselie, zice el și ceilalți îl aprobă. Ne-am făcut planul ce și cum vom proceda. Alioșa și moș Efim vor pleca mai înainte să organizeze hăitașii, iar la semnalul din corn a lui Grisa să înceapă gonitul. Timoșca, cu mine și Grișa vom ajunge ceva mai târziu. De cum ajungem Timoșca îmi stabilește locul de pândă. Grișa sufla vârtos în corn. Se aud lătrături de câine dovada că au pornit gonaci. Eram ochi și urechi. Nu-mi scăpa nimic. În ciudă, câțiva fazani și-au luat zborul din pîlcul de la marginea codrului. Ne înțelesesem să tragem numai la iepuri și nu înțelegeam de ce. Și să vezi minune! În vederea mea apare un șoldan care când se ridică, parcă privindu-mă sfidător, când dispărea în plapuma de zăpadă. La următoarea apariție îl iau în cătare și trag un foc. Dispare. L-am lovit, m-am bucurat ca un copil. Dar nu pentru mult timp că apare iar, în același loc. Trag și el cade iar. Eram sigur că l-am lovit că văzusem cum a sărit păr din el. Dar el apare iar, de parcă și-ar fi râs de mine: „Na, că nu m-ai nimerit!” Țintesc și trag, ba chiar cu un pic de ură. Mă întrebam dacă era același sau acolo voi găsi o grămadă de iepuri, unul peste altul. La gândul ăsta am început să mă bucur. Deja îmi făcusem un mic scenariu de cum am să le povestesc pățania. S-a sfârșit partida. Am mai apucat de am răpus unul ceva mai lateral. L-am văzut cum a sărit în momentul când l-am lovit. Eram sigur că o să plec acasă cu tolba plină. După ce s-a sunat încetarea, Timoșca a venit la mine și-mi propune să mergem să ne adunăm trofeele. Mai întâi mergem la ultimul. Timoșca mă laudă pentru precizia loviturii. Plecăm spre locul unde au apărut cei patru. Și să vezi minune! Nu era nimic. -Nu se poate, zic puțin contrariat. Patru am împușcat aici, urlu plin de nervi. -Ești sigur că nu a fost vreo vedenie, întreabă Timoșca văzându-l cum face cu ochiul lui Efim. -Domnule, te-am auzit cum trăgeai ca la nuntă, zice Alioșa, și chiar începusem să prind râcă pă mata. -Chiar unde-s, se miră și nea Efim. Apare Grișa. -O fi ăsta, zice și ridică un iepure împăiat pus pe o placă de lemn. Ceilalți au început să râdă. M-am prins. Mi-au făcut o farsă. Grișa pune iepurele jos, cam ferfelițat de alicele mele, și-mi arată cum funcționează. Placa era înfiptă în pământ și când trăgea de sfoară iepurile se ridica. Deci ăsta era secretul că apărea și dispărea în același loc. Bineînțeles că am gustat farsa și am râs odată cu ei. Timoșca a scos o sticlă de rachiu și am cinstit primul meu iepure „împușcat”. Îmi îmchipuiam cum râdeau ei atunci, mai ales Radu care chicotea, iar eu și d-na Ileana nu ne-am putut ține de promisiunea dată. Am râs pe săturate fără să ni se reproșeze...